Lupta poate, și de cele multe ori chiar presupune și instrumente. Dacă apărătorii înfocați ai grapplingului susțin că o luptă adevărată ajunge aproape de fiecare dată la sol, există și oameni care susțin că lupta adevărată nu este niciodată o luptă cu mâinile (și picioarele) goale. Și, până la urmă, cum ar putea fi? Nu numai că nu ne luptăm niciodată dezbrăcați, dar o facem într-o lume plină de obiecte aflate la îndemână. Iar o armă nu trebuie neapărat să fie un obiect creat special în acest scop, și aproape orice obiect poate deveni armă.

Țineți minte toate acestea în timp ce parcurgeți interviul de săptămâna aceasta cu un maestru al bățului și al cuțitului. Este român, plecat de mulți ani în Anglia, și are un parcurs sportiv impresionant. Aflat mereu în căutare de ceva nou dar mai ales de ceva mai bun, ceea ce îl defineşte poate cel mai bine pe Cătălin Necula, sau „Cat” este cross-trainingul. Şi veţi vedea şi de ce.

Cătălin a început cu Shotokan, a trecut la Taijutsu, după care a dat de artele marţiale filipineze, pe care le mai practică şi astăzi. Diferenţa este că, acum, şi-a fondat propriul sistem de băţ şi de cuţit. Simplu, eficient, şi cu mult aliveness, un concept care îi este foarte drag.

Îl lăsăm însă pe el să vă spună mai multe.

Ai putea să ne faci, te rog, un mic rezumat al parcursului tău în artele marţiale? Că, din câte ştiu nu eşti un FMA-ist* pur sânge.

Da, ai dreptate. Am început cu Shotokan Karate când aveam 15 ani, în Focşani, cu Sensei Giurgea Aurel. Am continuat în Facultate, până la sfârşitul ei, în 1997, cu Sensei Neculai Amalinei. După asta am venit în UK. M-am apucat de Ninpo Taijutsu sub Shihan Peter King, unde am obţinut centura neagră. În timp ce făceam Taijutru, un amic filipinez mi-a spus de existenţa artelor marţiale filipineze (FMA), şi am început să căutăm cluburi.

Asta prin ce an se întâmpla?

Prin 1999. Am început să practic FMA cu sistemul Rapid Arnism, sub îndrumarea lui Nigel Herterich şi Nippon Kenpo sub îndrumarea lui Sensei Andy McGill. După asta am găsit şi un club de Kali Ilustrisimo, dar nu m-a atras deloc atitudinea instructorului aşa că nu am continuat.

De ce ai renunţat la Rapid Arnis?

În primul rând datorită multitudinii de tehnici nerealiste. În al doilea rând, şi cred că de fapt acesta a fost principalul motiv, pentru că eram în căutarea a ceva mai ieşit din comun, şi aş fi vrut o abordare de modă veche. Aşa l-am găsit pe maestrul Jay Dobrin, care locuia foarte departe de mine, dar despre care ştiam că este prima persoană din Europa care a adus artele marţiale filipineze aici. Am studiat 4 ani cu el şi am devenit full instructor în BIFF, sistemul fondat de el. Pot spune că el a fost omul care mi-a arătat adevărata mentalitate a FMA-ului.

Şi care este mentalitatea respectivă? Sau, mai bine zis, cum o vezi tu?

Eskrima/Arnis/Kali este un sistem tribal care urmărește să termine cât mai repede lupta folosind o armă. În cazul nostru, un băț, un cuțit, o macetă. BIFF Eskrima era un amestec între mai multe stiluri, în special Cabales Serrada și Giron Arnis Eskrima. Jay le-a sistematizat și a rezultat un sistem distinct. Am uitat să spun, dar la el am lucrat pentru prima dată cu live blades (lame ascuţite). În toate antrenamentele erau incluse şi tehnici de cuţit, şi toate erau super ascuţite.

Și ai avut parte și de accidentări? Sincer, mi se pare util să lucrezi și cu lame ascuțite, dar pare totuși foarte riscant.

Da, adevărul e că de câteva ori m-am întors cu tricoul tăiat acasă, și o dată am ajuns și la urgențe după ce mi-a intrat o baionetă în antebraț. Asta când lucram niște drill-uri.

Baionetă?

Da. Acolo fiecare își alegea arma din cele disponibile.

Lucrați numai drill-uri cu lame ascuțite, sau și un fel de sparring, deși nu văd cum ar putea să se facă așa ceva?

Și drilluri, și sparring tematic, sau counter for counter. Și arăta cam așa: ce au ei în mână este foarte ascuțit, că îmi aduc bine aminte cuțitele.

La BIFF de ce ai renunțat, și la ce ai trecut după?

Când făceam free sparring, mi-am dat seama că distanța din care lucram nu era chiar cea mai bună. Iar eu, având brațele mai lungi, câștigam aproape întotdeauna. Nu făceam asta cu cuțite ascuțite, dar câștigam cam de fiecare dată, chiar și împotriva lui Jay. În plus, am auzit în aceeași perioadă și de Dog Brothers, și m-a impresionat ce am văzut. Am început să întreb pe forumuri cam cine practică așa ceva, și am primit un răspuns din partea lui Doug Tucker, un instructor sub Krishna Godhania, care din întâmplare a antrenat și primul luptător din UK care a participat la un Dog Brothers Gathering.

Timp de un an, am făcut antrenamente private cu Doug, și cu el am făcut și cuțit și Panantukan (mâini goale). Atunci am făcut pentru prima dată sparring cu bețe de tipul Dog Brothers.

Ce era atât de diferit la ce preda el?

Lucra foarte mult principii de Largo Mano (distanță mare), ceea ce mă interesa în mod special, dată fiind lungimea bățului. În plus, lucra foarte mult și strategii reale de luptă cu bățul. Am făcut o vreme în paralel și BIFF și Nasubukang Arnis, sistemul fondat de Doug. Nasubukang înseamnă testat. La un moment dat, Doug a renunțat la predat, din cauza unor motive personale, așa că am reînceput căutările. Și am dat de Guro Matt Tucker, primul reprezentant Dog Brothers în UK, care se antrenase cu Guro Marc Crafty Dog Denny.

Eu începusem deja să predau FMA, de când făceam BIFF. Asta se întâmpla în 2005, când am pus și bazele London Arnis Group. Împreună cu Matt, am reușit să organiwăm primul seminar DBMA (Dog Brothers Martial Arts), cu Guro Benjamin Lonely Dog Rittiner. Acolo, Lonely Dog m-a făcut Group Leader pentru Londra. Seminarul a avut și sparring la sfârșit, și l-am văzut pe Benjamin Rittiner în acțiune. Este extrem de bun, cred că cel mai bun luptător cu bățul pe care l-am văzut vreodată.

Fac o mică paranteză, esențială pentru ce va urma. În timp ce mă antrenam cu Doug, am început să merg și la Team Titan, să fac cross-trening în MMA. Acolo mi-am făcut praf genunchiul, mai precis MCL-ul. Nu m-am operat, și încă mai am dureri groaznice, dar a trebuit să renunț la MMA după asta. De la greutățile din sală, hipermobilitate și antrenamentele de băț, mi-am terminat și umărul drept, la care m-am și operat. Am stat pe bară vreo trei luni, și pentru că nu am mai putut merge la MMA, am trecut la box la Peacock Gym, o sală celebră care a scos niște sportivi foarte buni, printre care și Nigel Ben și Julius Francis.

Asta nu mi-a ajuns, și am vrut și ceva la sol, așa că m-am apucat și de BJJ. Am început cu o centură neagră în BJJ sub Roberto Attala, Steve Haydock, și am ajuns la sală la Luiz Tosta, unde am luat și centura albastră de la Mario Reis, instructorul lui Tosta, la un seminar. Sparringurile erau foarte dure acolo, și în șase luni am avut trei accidentări. Am renunțat după un timp.

Cu eskrima ce ai mai făcut? Ai participat la vreun gathering de-al Dog Brothers?

M-am antrenat și cu Guro Felix Valencia, care a fost și el în UK la invitația lui Max Panizzo, un prieten care este unul dintre instructorii de Thai Boxing ai lui Paul Daley. Din cauza accidentărilor însă, nu am putut să mă antrenez cum trebuie ca să particip la un gathering, însă am avut câțiva studenți care au luat medalii la un turneu de eskrima fără protecții (doar cu mască), cu bețe din rattan și cu un strat mic protector.

Eu nu sunt adeptul luptei cu multă protecție, am uitat să precizez.

La Felix Valencia am văzut niște principii de cuțit care mi-au plăcut foarte mult și cu care am început să experimentez. Și așa a luat naștere Igmat Baraw, un sistem pe care l-am pus la punct. Numele s-ar traduce prin „cuţitul viu”.

Highlight Igmat Baraw

Am încercat să îmi dau seama ce principii merg şi ce principii nu merg. Fără floricele, prin sparring. Pentru că, pentru mine, un lucru este cert. Când ai un cuţit în mână, te gândeşti cum să îl foloseşti în cel mai eficient mod. Asta prin prisma atacului, nu defensiv. Lupta reală cu cuţitul are loc în distanţă lungă şi se bazează pe 3 ingrediente: viteză, timing şi precizie. La asta aş mai putea adăuga cât mai multe atacuri false.

În 2007 l-am întâlnit pe Tony Yarwood, în De CAMPO 1-2-3 Original, pe care îl consider cel mai bun sistem de băţ. De Campo stă şi la bazele Lameco, deci implicit şi la bazele Dog Brothers. În 2009 am devenit instructor în De Campo, singurul din Europa, în afară de Tony.

Acum însă, mi-am dezvoltat propriile interpretări de arme, Igmat Baraw (cuţit) şi Igmat Olisi (băţ).

Ai putea să ne spui ceva mai multe despre ele?

Igmat Olisi este un sistem bazat pe principiile din De Campo 1-2-3 Original şi Dog Brothers. Este orientat spre lupta reală cu armură minimă dar şi spre lupta de stradp, având principii care pot fi folosite eficient şi cu o umbrelă sau un baston. Am ieşti practic din tiparul sportiv, care nu m-a atras niciodată în mod deosebit, cu toate floricelele şi exerciţiile fără valoare combativă. Totul este bazat pe aliveness.

Pe partea de mâini goale, sunt instructor (cu toate că eu mă consider şi mă voi considera întotdeauna un student) în Nudda Filipino Boxing, sistem fondat de Antonio Faedda, actualul meu partener de antrenament. El este şi singurul instructor din sistemele mele de arme. Momentan, mai am doar un Group Leader în Bacău, în Igmat Baraw.

Cătălin Necula şi Antonio Faedda, într-un sparring de cuţit, fără protecţii.

Dacă ai lua-o de la început, ştiind ceea ce ştii acum, ai renunţa la vreunul din stilurile prin care ai trecut?

Absolut nu. Tot ceea ce am făcut a contribuit la maturizarea mea ca artist marţial, dacă mă pot numi astfel.